See discussions, stats, and author profiles for this publication at: https://www.researchgate.

net/publication/325269659

Memoria traumatică și literatura testimonială

Article · May 2018

CITATION READS

1 181

1 author:

Dumitru Tucan
West University of Timisoara
34 PUBLICATIONS   10 CITATIONS   

SEE PROFILE

All content following this page was uploaded by Dumitru Tucan on 21 May 2018.

The user has requested enhancement of the downloaded file.

QUAESTIONES ROMANICAE VI Limba şi literatura română

Dumitru TUCAN Memoria traumatică și literatura

(Universitatea de Vest testimonială
din Timișoara)

Abstract: (The Witness Literature and the Post-Totalitarian Consciousness) An increasing interest in
the literature generated by the totalitarian concentrationary spaces of Eastern and Central Europe has been
shown for the past twenty-five years. Born from the collective traumatic experiences of the 20th century,
regarded as a century of institutionalized violence, this phenomenon seems to be the sign of a traumatic
type of memory which could find its voice in the public space only after 1989 with the publication of the
personal narratives of incarceration in the Eastern and Central European Communist concentrationary
system, and therefore it became the new grounding of the post-totalitarian consciousness. In Romania, this
particular ‘literary’ phenomenon is vast, but it has been rarely studied systematically with the emphasis on
its function of a catalyst for the post-totalitarian consciousness (Ruxandra Cesereanu’s book The Gulag in
the Romanian Consciousness is a notable exception). The present paper attempts to discuss the notion of
‘witness literature’ with its role of configuring the post-totalitarian consciousness.1

Keywords: concentrationary literature; witness literature; post-totalitarian consciousness;

Rezumat: (Literatura testimonială și conștiința post-totalitară) În ultimul sfert de veac s-a manifestat
un interes firesc pentru literatura generată de spațiile concentraționare ale Europei centrale și răsăritene.
Născut din experiențele traumatice colective ale secolului al XX-lea, un secol al violenței instituționalizate,
acest fenomen e semnul unei memorii traumatice care abia după 1989 s-a putut manifesta și ca reper
fundamental al unei conștiințe post-totalitare, prin integrarea în circuitul public european larg a textelor
memorialistice născute din trauma încarcerării în sistemele concentraționare comuniste est-europene. În
spațiul românesc acest din urmă fenomen e amplu, însă rareori studiat sistematic în funcția sa de
catalizator al unei conștiințe post-totalitare (cartea Ruxandrei Cesereanu, Gulagul în conștiința
romînească, e o excepție notabilă). Lucrarea de față încearcă problematizarea noțiunii de literatură
testimonială ca element specific al configurării unei conștiințe post-totalitare.

Cuvinte cheie: literatură concentraționară; literatură testimonială; conștiință post-totalitară;

Traumele istorice ale secolului al XX-lea au produs o imensă cantitate de

rememorări ale imaginilor atroce și dezumanizante ale universurilor carcerale generate
de proiecțiile utopizante ale celor două ideologii cu efecte totalitare care au devastat
Europa nu numai în termenii geografiei fizice, dar și în termenii unei geografii morale.
În România comunistă au putut circula doar fragmente nesemnificative ale acestei
memorii traumatice, mai precis o cantitate neînsemnată și neproblematică de scrieri
privitoare la traumele generate de Holocaust. După 1989 cultura română s-a deschis
nu numai în direcția recuperării unor importante elemente ale istoriei culpabilității
României în contextul crimelor din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, ci și în
direcția recuperării imaginilor celeilalte importante dimensiuni generatoare de suferință
și traumă în istoria românească și europeană: universul concentraționar comunist. În

1. O variantă în limba germană, Traumatisches Gedächtnis und Testimonialliteratur, tradusă de Maren

Huberty, a apărut în volumul coordonat de Michèle Mattusch, Kulturelles Gedächtnis - Ästhetisches
Erinnern. Literatur, Film und Kunst in Rumänien, Berlin, Frank & Timme, 2018.

279
Limba şi literatura română QUAESTIONES ROMANICAE VI

mod firesc, golul s-a umplut imediat printr-un dublu proces. Pe de-o parte s-a făcut
recuperarea prin traducere a marilor texte ale memoriei traumatice rezultate în urma
experiențelor gulagului sovietic (în primul rând A. Soljenițân, cu cărțile care au făcut
posibilă trezirea conștiinței europene înspre această dimensiune ignorată, până în anii
‚60, `70, în cultura europeană, O zi din Viața lui Ivan Denisovici și Arhipelagul Gulag).
Pe de altă parte, s-au publicat o serie de cărți care relatau ori experiențele traumatice trăite
în gulagul românesc (N. Steinhardt, Ion Ioanid, Lena Constante, Adriana Georgescu,
Annie Samuelli etc.), ori experiențele românilor în gulagul sovietic (Anița Nandriș-
Cudla, Radu Mărculescu, Mihail Solomon etc.). Aceste narațiuni au făcut posibilă
recuperarea unor fragmente importante ale istoriei traumatice și, în același timp, pași
semnificativi în direcția trezirii unei conștiințe anti-totalitare de care spațiul public
românesc are încă nevoie după aproape `50 de ani de dictatură. În lucrarea de față voi
încerca circumscrierea relațiilor dintre memoria traumatică și acest tip particular de
„literatură” generat de rupturile istorice ale secolului XX – „literatura testimonială”.

Secolul XX sau secolul violenței instituționalizate

Acum mai bine de 100 de ani, așadar cu puțin timp înainte de începerea Primului
Război Mondial, pacea Europei (și, implicit, a lumii întregi) părea temeinică și eternă.
Atât de temeinică încât atunci când micile fisuri politice dintre statele europene
păreau să ducă tensiunea până la punctul fierbinte al mobilizărilor armate, optimismul
economiștilor, jurnaliștilor sau al oamenilor politici părea el însuși de nezdruncinat.
Norman Angell, într-o celebră carte din 1909 (Angell 1913), demonstra, de-a lungul
unui lanț de raționamente ajutat de statistici și analize din perspectivă economică a
posibilelor falii geopolitice ale vremii, „futilitatea” unui război european într-o epocă
deja „globalizată”. „În vara lui 1914 economia mondială era înfloritoare într-un fel
care ne este [nouă, celor din secolul XXI] familiar într-o manieră distinctă. Mobilitatea
bunurilor, capitalului și forței de muncă ajunsese la un nivel comparabil cu cel de
astăzi”, va nota o sută de ani mai târziu istoricul Niall Ferguson (2006, 73), admițând
totuși faptul că secolul al XX-lea, în ciuda începuturilor sale pașnice și optimiste, s-a
dovedit a fi culmea sălbăticiei și violenței instituționalizate, o adevărată „epocă a urii”2.
Cartea lui Ferguson din 2006, Războiul lumii, reușește să contureze vectorii
contradictorii și mișcările convulsive ale istoriei tragice a secolului al XX-lea. O
combinație explozivă de semne ale dezagregării imperiale, volatilitatea economică,
nașterea culturii totalitare, dictatori psihopați și, am adăuga, proiecții ideologice
coercitive, au dus la instituționalizarea violenței, excluderii și crimei în numele națiunii,
etniei, rasei sau clasei. Nicicând ca în secolul XX violența identitară și accesoriile sale
(ideologia, limbajul excluderii, extremismul politic, violența ritualizată sau liturghiile
în masă ale urii) n-au pătruns până în cel mai ascuns cotlon al imaginarului socio-
cultural, generând o adevărată industrie a violenței, în care războaiele (civile, regionale
sau mondiale) au fost doar forma cea mai vizibilă și mai puțin ilegitimă a acestei „epoci
a urii”. Nicicând ca în secolul al XX-lea formele de supraveghere, încarcerare, tortură

2. Deși istoricul britanic denumește „epoca urii (age of hatred)” (Ferguson 2006, li) doar prima jumătate a
acestui secol al violenței (1904 – 1953), secolul XX și-a păstrat amprenta violentă până la finele sale, iar
secolul XXI nu se arată mai liniștit.

280
QUAESTIONES ROMANICAE VI Limba şi literatura română

și execuție arbitrară n-au fost mai dezumanizante și criminale.

În acest context al urii, două fenomene generate de legiferarea excluderii și
legitimate ideologic de obsesia irațională a „rasei” și cea utopică a „clasei” au devenit
metonimii ale cruzimii omului față de om în secolul al XX-lea. E vorba, pe de-o
parte, de Holocaust, efectul tragic și absurd al unei adevărate industrii a genocidului
organizate cu precizie și cruzime de Germania nazistă și aliații săi. E vorba, pe de altă
parte, de fenomenul Gulagului, fenomen carceral generat de „industria penitenciară”3
sovietică încă de la începuturile instalării comunismului în fosta Rusie țaristă și apoi,
după cel de-al Doilea Război Mondial, exportat în toate țările comuniste. Ambele
fenomene concentraționare, universuri ale înrobirii, dezumanizării și morții, reprezintă
în istoria recentă nu numai punctele de reper ale manifestărilor răului în forma sa
absurdă4, ci și spațiile în care se înrădăcinează experiențele traumatice individuale care,
grație narațiunilor testimoniale ale celor care au reușit să supraviețuiască, au întregit
contururile memoriei traumatice a secolului al XX-lea.
Deși primele semnale ale acestei memorii traumatice ale acestui secol tulbure
datează din primele două decenii de după revoluția bolșevică5, datele consistente ale
suferinței umane cauzate de rupturile istorice ale primei jumătăți de secol vor începe
să se acumuleze după cel de-al Doilea Război Mondial, catalizate de tragedia recentă a
Holocaustului. Imediat după război, majoritatea comentatorilor a încercat să analizeze
semnificațiile politice ale Holocaustului, dar n-a trecut foarte mult timp și, pornind
de la apariția unor mărturii ale supraviețuitorilor, atenția a fost transferată înspre
iraționalismul, barbaria și absurdul universului concentraționar, oricare ar fi fost acesta.
Aceste sublinieri au reușit să atragă atenția asupra faptului că discursul ideologic,
cel care raționalizează formele în act ale ororii, nu e nimic altceva decât o încercare de
justificare a crimelor celor mai absurde și iraționale. Poate cea mai importantă mărturie
este cea a lui David Rousset, el însuși deținut în lagărele de concentrare naziste, care în
Universul concentraționar (1946) și Zilele morții noastre (1947, cf. ed. 1988) reușește
să atragă atenția asupra formelor infernale ale ororii concentraționare. Importanța
mărturiei lui Rousset e dublată și de acțiunile sale în direcția recunoașterii de către
opinia publică europeană a faptului că, la câțiva ani de la dezagregarea universului
concentraționar nazist, un spațiu de o inumanitate comparabilă, universul gulagului
sovietic, aflat în momentul acela în expansiune în țările est-europene, continuă să
perpetueze formele grotești ale violenței, sclaviei și crimei împotriva umanității. Nu
sunt de neglijat, în acest context, nici mărturiile Margaretei Buber – Neumann (1949),
supraviețuitoarea ambelor sisteme concentraționare – cel nazist și cel comunist –, ale
lui V. A. Kravcenko (1947) sau ale lui Julius Margolin (1949), dacă ar fi să ne rezumăm
numai la câteva astfel de mărturisiri care, de la sfârșitul anilor `40 au atras atenția
asupra acestui univers al ororii, neglijat până atunci.
Dacă e adevărat faptul că în anii `50 mărturiile despre gulag sunt folosite mai
ales ca elemente ale jocului ideologic specific contextului războiului rece, legitimarea
interesului pentru universul concentraționar sovietic va veni tocmai din URSS. Publicarea
volumului O zi din viața lui Ivan Denisovici al lui Soljenițân (1962) și succesul său
3. Termenul este al lui Soljenițân și dă titlul primului volum al celebrului Arhipelag Gulag.
4. cf. Todorov 1996, 117 și urm.
5. cf. Tucan 2013, 61-78.

281
Limba şi literatura română QUAESTIONES ROMANICAE VI

internațional imediat vor genera un interes major pentru realitățile gulagului. Văzut
inițial ca un text necesar în contextul „dezghețului” inițiat de N.S. Hrușciov, micul
roman al lui Soljenițân dovedea că discuția despre universul concentraționar trebuia
dusă nu numai ca un act necesar al rupturii de moștenirea stalinistă, ci și ca un act de
conștientizare a rădăcinilor ideologice ale terorii, rădăcini care se întind dincolo de
epoca dominată dictatorial de Stalin. Soljenițân va continua să afirme nevoia de rupere
a tăcerii asupra subiectului și să se documenteze în vederea scrierii monumentalului
Arhipelag Gulag care, odată publicat (19736), va reprezenta un adevărat catalizator
al unei noi dimensiuni documentar-artistice, „literatura gulagului sovietic”, sub-gen
al literaturii concentraționare. De la publicarea Archipelagului Gulag încolo vor fi
recuperate nume ale acestui gen, iar mărturiile noi vor continua să apară ca instrumente
mnemotehnice ale istoriei traumatice a secolului al XX-lea. Acest gen se va amplifica
ulterior odată cu mărturiile venite din întregul spațiu est-european, acolo unde după
război va fi exportat sistemul concentraționar sovietic.

Carceral vs. concentraționar. Literatura concentraționară

De la sfârșitul anilor `60 asistăm, așadar, în cultura europeană la o adevărată
avalanșă de reluări scriptice ale experiențelor concentraționare ale unui secol plin
de violență și ură irațională. Ceea ce până atunci fusese doar un fenomen marginal
– literatura carcerală (concentraționară) – va deveni un fenomen de amploare.
Preistoria literaturii concentraționare e ambiguă și, până la finele secolului al XIX-
lea, sintagma are un sens mai degrabă contextual: texte despre încarcerare sau texte
scrise în închisoare. Astfel, nume ca Marco Polo, John Bunyan, Marchizul de Sade
sau alții, sunt asociate indistinct ideii de literatură carcerală, fără ca scrierile lor să fie
legate direct de experiența închisorii, de ruptura destinului sau de traumă. Precursorul
indiscutabil al literaturii carcerale este însă F. M. Dostoievski prin Amintiri din casa
morților (1861-1862), roman cu rădăcini autobiografice care se concentrează pe ororile
sistemului penitenciar țarist. Interesant de observat în acest roman este amestecul de
fapte carcerale, de relatări de evenimente traumatice și de reflecție filosofică. Toate
acestea, împreună cu substanța experiențelor biografice transcrise, fac din romanul
dostoievskian un text anticipator al literaturii concentraționare de secol XX. Îmbinarea
unei imagini a rupturii destinului individual cu brutalitatea descrierii experiențelor
carcerale configurează imaginea unui univers dezumanizant în fața căruia nu mai rămân
decât soluții „spirituale” de salvare a umanității din individ. Nu altele vor fi elementele
definitorii ale literaturii concentraționare de mai târziu. Ceea ce lipsește la Dostoievski
– o imagine a unei industrii instituționalizate a ororii – va fi posibil în secolul XX cu
ajutorul, infam, al ideologiei.
Adevărata istorie a literaturii concentraționare aparține așadar secolului al XX-
lea și este cauzată, așa cum observam mai sus, de istoria traumatică și de rupturile
istorice ale acestuia. Revoluția bolșevică din 1917 va genera aproape imediat sistemul
concentraționar sovietic – Gulagul, spațiu de dimensiuni gigantești al ororii din care
nu vor întârzia să apară relatări încă din anii `20. Modelul sovietic va fi transformat
6. Prima ediție (în rusă) este publicată la Paris, în 1973. În 1974 vor fi publicate edițiile în engleză și
franceză.

282
QUAESTIONES ROMANICAE VI Limba şi literatura română

într-o necruțătoare industrie a morții odată cu lagărele de concentrare naziste. Nu

puțini dintre supraviețuitorii Holocaustului își vor relata suferințele, rezultatul generic
fiind o adevărată epopee a ororii și a morții – Literatura Holocaustului. De asemenea,
schimbările geopolitice de după Al Doilea Război Mondial vor macula geografia
țărilor din Europa Centrală și de Est cu locuri de detenție și suferință, care la rândul
lor vor genera, mai ales după căderea sistemului comunist, o literatură a gulagului est-
european7. Astfel, literatura concentraționară (carcerală), sintagmă ambiguă specifică
unei istorii marginale a „încarcerării”, se va transforma într-un vast depozitoriu de
experiențe ale suferinței umane, odată cu rupturile istorice ale secolului al XX-lea.
Experiențele traumatice individuale e vor deveni colective. Masificarea suferinței va
deveni extremă.

Traumă și memorie traumatică

Cei mai mulți dintre teoreticienii „traumei” leagă această noțiune de rupturile
istorice, în special de cele petrecute în modernitate:

„Modernitatea, profund legată de imperialism, consumerism și fascism, așa

cum a arătat-o în mod lucid Paul Gilroy în Against Race [Împotriva rasei], este
văzut ca fenomenul ce va produce experiențele elementare ale secolului al XX-lea:
evenimentele catastrofice și conflictul inter-cultural global. Într-adevăr, acumularea
evenimentelor traumatice ale secolului XX a făcut ca psihologii, sociologii și spe-
cialiștii în științele umaniste să fie interesați de analiza traumei” (Kaplan 2005: 24).

Freud este însă acela care descoperă fenomenele elementare și structurile traumei
(Kaplan 2005, 25). Interesat de efectele psihologice ale experiențelor limită, dar în
același timp și de coliziunea dintre pulsiunile psihologice individuale și ierarhiile rigide
ale finalului de secol XIX, Freud definește trauma drept o ruptură în conturul protector
al conștiinței (Freud 1961, 23 și urm.), iar memoria „traumei” efectul impactului lumii
exterioare asupra inconștientului (Ibid., 18-19). Interesul lui Freud pentru traumă
și memorie traumatică nu e inexplicabil în contextul teoriei sale psihanalitice și nu e
nici singular în epoca de după Primul Război Mondial, evenimentul traumatic suprem
de până atunci, ale cărui milioane de victime devin în acei ani materialul psihologiei
experimentale. Așadar, vocabularul dominant al conceptualizării traumei este în mod
firesc unul psihologizant, deși contextul în care se naște această nevoie de teoretizare e
caracterizat de un specific circumstanțial istoric. Nu întâmplător, în marginea vocabularului
psihologizant al discuțiilor timpurii despre traumă se regăsește unul istoricizant,
inaugurat de Walter Benjamin8, care ulterior va fi rafinat de teoria critică postmodernă.
Pentru Benjamin trauma reprezintă conștiința asediată de forțe exterioare, străine. De
asemenea, modernitatea e ea însăși, în viziunea aceluiași, o ruptură a conștiinței, așadar
e analogă traumei. Astfel, din punctul de vedere al filosofului, atât modernitatea, cât și
experiența traumatică sunt echivalate unei experiențe a alienării radicale. O dovedesc,
7. Nu este aici locul pentru a vorbi de perpetuarea modelului sovietic de lagăr de concentrare în prezent
în Coreea de Nord.
8. De altfel W. Benjamin pornește el însuși de la teoria freudiană a traumei și a memoriei traumatice, așa cum
o dovedesc paginile dedicate subiectului din cartea despre Baudelaire (Walter Benjamin 2006, 175 și urm.).

283
Limba şi literatura română QUAESTIONES ROMANICAE VI

printre altele, analizele extinse din cartea despre Baudelaire (2006), acolo unde analiza
culturii politice a modernității se transformă într-un manual de patologie a unei epoci
în care ritmul metamorfozelor socio-culturale se transformă în stimuli ai experiențelor
traumatice. Nuanța istoricizantă atribuită de către W. Benjamin experienței traumatice e
importantă nu atât pentru descifrarea mecanismelor funcționale ale traumei, cât pentru
a vizualiza contextele specifice (în termeni de experiență) care generează traumaticul.
Într-o carte din 2004, History in Transit: Experience, Identity, Critical Theory
[Istoria în tranziție: experiență, identitate, teorie critică], Dominick LaCapra face o
disociere de o importanță crucială în analiza contextelor istorice generatoare de
experiențe traumatice, aceea dintre „trauma structurală” (rupturile transistorice, adesori
citibile în cheie psihanalitică: „adoptarea limbajului” [entry into language], „separarea
de mamă” [separation from the mother] etc.) și „trauma istorică” (rupturile radicale
ale istoriei care generează experiențe traumatice adeseori colective – Holocaustul, de
exemplu). LaCapra face o astfel de disociere pentru a atrage atenția asupra traumei
istorice a Holocaustului și pentru a analiza paradoxurile și tensiunile acestui eveniment
traumatic, dar sublinierea unei relații între „ruptura istorică” și „traumă” e importantă
în primul rând pentru analiza reprezentărilor experiențelor traumei și a legăturilor
acestora cu „memoria traumatică”.
Teoretizată, inevitabil, încă de la Freud, memoria traumatică are un caracter
interacțional în care evenimentul (traumatic), impactul „psihologic” (în sensul freudian
al cuvântului) și (im)posibilitățile reprezentării sunt necunoscutele unei ecuații aparent
fără rezolvare. Spun „(im)posibilitățile reprezentării” pentru că impactul psihologic al
evenimentului traumatic poate avea potențialități binare: tăcere / reprezentare. Fiecare
dintre aceste potențialități are suma sa de materializări comportamentale sau scriptice
ale amintirilor traumatice. Acesta este probabil motivul cel mai plauzibil pentru care
teoreticienii memoriei traumatice subliniază cu tărie efectele distorsionante ale acesteia
atât asupra comportamentelor individuale9, cât și asupra discursivizării experienței
traumatice10. Negocierea translatării stimulilor traumatici în discurs, oricare ar fi el,
este cu certitudine complexă în procesualitatea sa. Dar paradoxul esențial al acestui tip
de memorie este intensitatea „amintirii” traumatice care face ca adevărul „emoțional”
să fie mai important decât adevărul „factual” în orice reprezentare a experienței
traumatice (Walker 2004, 136). Cu atât mai mult, acest caracter paradoxal este mai
intens atunci când vorbim despre traumele istorice, acolo unde semnele traumei sunt
atât individuale, cât și colective și-și pun, prin reprezentările lor, amprenta asupra
jocurilor universale ale memoriei. Jeffrey C. Alexander (2012, 2 și urm.), într-o carte
care încearcă să construiască o teorie socială a traumei colective, observă foarte
bine, încă de la începutul demersului său, faptul că „suferința individuală este de o
extraordinară importanță umană, morală și intelectuală. Aceasta este în sine materie
primă pentru etică și psihologie”, dar, în același timp, rămâne de studiat și modul în
care „trauma devine colectivă”, inserându-se în memoria identitară:

9. „[...] memoria traumatică nu este «inconștientă» în maniera memoriei nevrotice reprimate. Este, mai
degrabă, memoria îndreptată către o altă parte a conștiinței, accesibilă prin analiza fenomenelor traumatice
cunoscute: retrospecții, fobii sau vise” (Kaplan 2005, 73-74).
10. Cathy Caruth: „Recapturing the Past: Introduction”, în: Caruth 1995, 154.

284
QUAESTIONES ROMANICAE VI Limba şi literatura română

„Victimele individuale reacționează la experiențele traumatice prin reprimare

și negare, eliberându-se doar atunci când aceste mecanisme psihologice de apă-
rare sunt depășite, conștientizând durerea în așa fel încât să fie capabile să se re-
culeagă. Pentru colectivități lucrurile se petrec în mod diferit. Mai degrabă decât
negare, reprimare sau efort de conștientizare, putem observa în cazul traumelor
colective un proces de construcție simbolică, de creare de povești și personaje ca
premiză a viitorului colectivității” (Alexander 2012, 3).

Memorie individuală / memorie colectivă / memoria traumatică

Paradigma tradițională a conceptualizării „memoriei” este una subiectivizantă,
mai precis preocupată de memoria individuală și are legătură cu ceea ce P. Ricoeur
analizează ca fiind o adevărată „școală a privirii interioare” (Ricœur 2001, 117). Punctele
de reper pe care și le asumă filosoful francez în analiza acesteia sunt Sf. Augustin, cel
ce leagă memoria de orientarea temporală a unui sine conceput în termenii experienței
spirituale creștine, John Locke, cel care recunoaște legătura strânsă dintre memorie și
identitate, și E. Husserl, cu ale sale analize ale intenționalității proceselor de conștiință
în care semnalele memoriei individuale se deschid înspre o dimensiune inter-subiectivă.
În fapt, urmărind analizele dense ale lui Ricoeur putem observa cum fenomenologia
husserliană pregătește terenul pentru manifestare unei „priviri exterioare” asupra
memoriei, în contextul dezvoltării științelor socio-umane. Paradigma modernă va
deveni una „colectivă”, în același timp istorică și culturală, și va fi preocupată îndeosebi
de determinările socio-culturale ale memoriei individuale care configurează tiparele
memoriei colective și de studiul impactului acesteia asupra identităților colective. Maurice
Halbwachs este însă cel care argumentează, în două cărți influente pentru secolul al XX-
lea – Les cadres sociaux de la memoire (1925, cf. 1992) și La mémoire collective (1950,
cf. 1968) – că jocurile memoriei individuale sunt limitate de cadrele memoriei sociale
(1968, 182), acolo unde actorul principal este subiectul social, determinare funcțională,
contextuală a subiectului individual. Aceste cadre sunt amintiri comune, devenite puncte
de reper ale tiparelor care direcționează energiile sociale ale grupului și, în același timp,
controlează reprezentările asupra identității. Astfel memoria colectivă controlează prin
eliminare sau amplificare semnalele trecutului.
Analizând, printre altele, posibilitatea ideii de Istorie ca memorie universală a
speciei umane, sociologul francez ajunge la concluzia că nu există o astfel de memorie.
Sau, mai precis, există mai multe „memorii colective” (Halbwachs 1968, 74 și urm.).
Memoria colectivă își are rădăcinile într-un grup încadrat în spațiu și timp p. 75).
Istoria ca discurs asupra trecutului se hrănește din ea și, printr-un proces de feed-back,
o influențează la rândul ei. Astfel, problematizările lui Halbwachs descompun nu atât
ideea de Istorie, cât pe cea de memorie, într-un model fluid în care elementul cel mai
important devine reprezentarea. Experiențele trecutului, fie ele individuale sau colective,
fie ele marginale identității sau contribuind la configurarea ei, reprezintă lichidul care
atâta timp cât nu ia forma unui recipient se pierde. Istoria, în potențialitatea sa plurală,
e un astfel de recipient. Discursurile care o hrănesc sunt, de asemenea, astfel de posibile
recipiente. Discursul memorialistic e el însuși un astfel de recipient care, din când în
când se varsă în marele recipient al Istoriei.

285
Limba şi literatura română QUAESTIONES ROMANICAE VI

Memorie traumatică și discursivizare

Modelul fluid al memoriei colective, așa cum poate fi citit el în teoretizările
lui Halbwachs, e util în cazul memoriei traumatice nu neapărat pentru analiza
mecanismelor sale constituente, ci mai degrabă pentru analiza discursivizării sale și a
impactului său asupra conștiinței colective. Dacă psihologia experimentală este în mod
firesc concentrată asupra impactului psihologic al traumei, pentru științele socio-umane
problema majoră este aceea a reprezentării „traumei”. Venind cu acestă perspectivă
Cathy Caruth observă, fără a lăsa totalmente deoparte problematica psihologică
a traumei, nu numai dificultățile discursivizării experienței traumatice, cât mai ales
dificultățile înțelegerii urmelor scriptice ale acesteia:

„Trauma necesită astfel integrare, atât pentru a funcționa ca mărturie, cât și pen-
tru a permite vindecarea. Dar pe de altă parte, transformarea traumei în memoria
narativă necesară verbalizării, comunicării și integrării sale în procesul de cunoaș-
tere individuală dar și colectivă a trecutului poate să facă posibilă pierderea atât a
preciziei, cât și a forței care caracterizează amintirea traumatică... Cu toate acestea,
există o altă pierdere, mai profundă: aceea a incomprehensibilității fundamentale a
evenimentului, forța imposibilității de a înțelege [s.a.]” (Caruth 1995, 154).

Memoria traumatică este, astfel, vehiculul care poartă semnele experienței

traumatice înspre discurs, dar le poartă într-o manieră paradoxală. În primul rând,
memoria traumatică își trage toată energia generativă din evenimentul traumatic,
din ruptura istorică trăită și percepută individual, e adevărat, dar de o individualitate
care e în același timp alături de colectivitatea care trăiește efectele aceleiași rupturi.
Trauma individuală se oglindește în variantele infinite care, împreună, compun trauma
colectivă. Gradul suferinței e diferit, percepțiile de asemenea, destinele traumatice
pot fi ele însele diferite, dar rămân anumite tipare ale experienței traumatice care
funcționează ca puncte de legătură între cei condamnați la suferință. Soljenițân, de
exemplu, asumându-și o voce de explorator, poate vorbi despre un „trib al zeki-lor”
care populează „arhipelagul” pe care-l explorează (Soljenițîn 2008, I, 7). Un trib a
cărui identitate e construită de-a lungul unei aventuri a rupturii de destin petrecută în
cadrele acelorași tipare. Nu e întâmplător faptul că Soljenițân combină în Arhipelagul
Gulag tonul abstract și rece al „antropologului” cu tonul plin de empatie al biografului
destinelor individuale, într-o narațiune care nu de puține ori își asumă o voce colectivă:

„Și iată, repede, una [o portiță] fatală s-a deschis larg și patru mâini de bărbat,
patru mâini albe, neobișnuite cu munca, ne înșfacă de picior, de mână, de guler, de
căciulă, de ureche, ne trântesc ca pe un sac, în timp ce poarta din spatele nostru,
poarta spre viața dinainte, este închisă pentru totdeauna.
Gata. Ești arestat! [...]
Iată ce este arestarea: o lumină orbitoare și o lovitură care transferă dintr-o
dată prezentul în trecut, iar imposibilul devine un prezent cu drepturi depline”
(Soljenițîn 2008, I, 14).

„De bună seamă că arestările sunt foarte diferite după forma lor. Irma Mendel,
unguroaică, a izbutit să procure la Komintern (1926) două bilete la Teatrul Mare,

286
QUAESTIONES ROMANICAE VI Limba şi literatura română

în primele rânduri. L-a invitat și pe anchetatorul penal Klegel, care îi făcea curte.
Au petrecut foarte tandru tot timpul cât a durat spectacolul, apoi el a condus-o...
la Lubianka” (Ibid., 17).

Oglindirea experienței individuale în cea colectivă e grija permanentă a

memoriei traumatice în momentul discursivizării sale, altfel discursul ar rămâne o
perpetuă lamentație. Șocurile succesive ale pragurilor de trecere în lumea suferinței
reprezintă momentele configurării unei conștiințe a damnării care neagă identitatea
anterioară a încarceratului pentru a deveni fundamentul unei noi identități. Aceasta se
formează ad-hoc pornind de la propria experiență, dar și de la contemplarea suferinței
celorlalți. De exemplu, prima parte a memoriilor de detenție ale Evgheniei Ginzburg
(Destin în bătaia vântului) este, printre altele, și o poveste a uitării de sine. Arestată,
anchetată și condamnată pentru „conspirație teroristă troțkistă”, memorialista nu numai
că se îndepărtează de iluziile (inclusiv ideologice ale) vieții anterioare arestării, dar își
asumă o identitate pe care o va recunoaște peste ani și în privirea hăituită a colegilor de
suferință care au supraviețuit.11
Conștiința damnării e în mod evident diferită la fiecare dintre cei care o poartă
și o exprimă, dar nu de puține ori aceasta e dinamizată de o responsabilitate față de
ceilalți. Astfel, vocea memoriei traumatice își asumă de cele mai multe ori nevoia de
a se înscrie în conștiința colectivă prin mărturia asumată în numele celor tăcuți sau
dispăruți. Unul dintre memorialiștii timpurii ai gulagului sovietic, Vladimir Cernavin,
punctează la fiecare pas al narațiunii sale această intenție testimonială într-un volum
în care acest lucru este vizibil chiar și în titlu: Vorbesc în numele celor tăcuţi (193612).
Faptele povestite, considerațiile despre tiparele experiențelor traumatice sau destinul
individual devin elementele de fundal ale acestei nevoi esențiale a supraviețuitorului.
Astfel, energiile memoriei traumatice configurează specificul nucleului generator
al discursului traumatic - supraviețuitorul, discursul în sine nefiind altceva decât o
poveste a aventurii de a supraviețui pentru a depune mărturie. În sine „supraviețuitorul”
este un adevărat anti-erou al colectivității suferinde. Responsabilitatea sa, subminată
uneori de vina de a fi supraviețuit, e consolidată de nevoia de a lupta împotriva uitării
celor „rămași în urmă” prin imaginea unei umanități învingătoare, totuși, în lupta cu
răul absolut. Aceasta e una dintre semnificațiile de prim plan a micului roman al lui
Soljenițân, O zi din viața lui Ivan Denisovici. Ficționalizând un „destin paradigmatic”
(Ivan) într-un „spațiu paradigmatic” (lagărul de concentrare), scriitorul rus spune și
o poveste a umanității învingătoare asupra suferinței extreme. E umanitatea fiecăruia
dintre supraviețuitori, devenită omagiu pentru cei rămași în urmă. Descrierea, de cele
mai multe ori detaliată, a experiențelor traumatice e echivalentă unei încercări de a
oferi materialul pentru a înțelege evenimentul traumatic, chiar dacă acest lucru se
dovedește a fi aproape imposibil. Însă această imposibilitate nu înseamnă că mărturia
nu are importanța ei, atât pentru „supraviețuitor”, cât mai ales pentru o istorie a victoriei
umanității asupra „răului”.

11. Ghinzburg 2015, 184. A se vedea, pentru memoriile integrale, cele două volume (2015, 2016), traduse
de Antoaneta Olteanu. Cele două volume reprezintă traducerea originalului rusesc cu titlul Крутой
маршрут (I, II) care circulă în samizdat începând cu anul 1967.
12. Vladimir V. Tchernavin: I Speak for the Silent (Prisoners of the Soviets), 1936.

287
Limba şi literatura română QUAESTIONES ROMANICAE VI

Dinamica particulară a discursivizării experienței generate de trauma istorică pare

a fi, așadar, echilibrul dintre experiența personală și inserarea ei în experiența colectivă,
ceea ce arată două dimensiuni importante ale acesteia și două posibile efecte. Există, în
primul rând, nevoia de eliberare de suferința și rănile psihologice personale. Dar acest
impuls psihologic primar este întrecut de nevoia de a depune mărturie, pentru a înțelege
și a oferi posibilitatea înțelegerii de către posteritate. Dacă actul rememorării în sine
are, la rândul său, un efect taumaturgic primar, al doilea său efect este acela de a lupta
împotriva uitării și Istoriei prin mărturie. De aceea cred că sintagma potrivită pentru
a numi acest tip de discursivizare a memoriei traumatice este nu acela de literatură
carcerală, nici acela de literatură concentraționară, ci acela de literatură testimonială.

Literatura testimonială
Sintagma „literatură testimonială” în varianta sa englezească „literature of
testimony” este folosită pentru prima dată de Elie Wiesel în cartea de interviuri cu H. J.
Cargas13. Vorbind despre cărțile sale, în primul rând despre Noaptea14, supraviețuitorul de
la Auschwitz insistă asupra cuvântului „mărturie” în relația sa discursivă cu experiențele
traumatice ale Holocaustului. Pentru Wiesel mărturia se întrețese, o va mărturisi destinul
său ulterior publicării Nopții, cu activismul social în favoarea rememorării traumelor
colective ale Holocaustului și cu impunerea în conștiința publică a rănilor istoriei
europene recente. La fel ca Wiesel, mulți dintre cei care redau experiența lor în interiorul
evenimentelor istorice care au generat trume colective imprimă discursului lor, oricare
ar fi genul, o inevitabilă dimensiune testimonială. Actul de a rememora experiența
traumatică devine un act cu o puternică încărcătură morală. Această insistență în direcția
construcției unei conștiințe colective a traumei istorice face ca fiecare rememorare a
traumaticului să se apropie de valoarea documentului, aceasta fiind vizibilă ca nucleu
discursiv în fiecare dintre mărturii, fie ele publice, juridice sau „literare”.
Apropierea „mărturiei” de document este paradoxală. Istoricul suedez Peter
Englund vorbește, într-un volum din 200215, despre relația paradoxală mărturie –
document – istorie în ceea ce numește el însuși „literatură testimonială” [„witness
literature”]. Englund analizează trei scrieri despre gulag și teroarea stalinistă, aparținând
unor „adevărate artiste în utilizarea memoriei” (Englund 2002, 48): Ana Larina,
soția lui N. Buharin, arestată în 1938 și eliberată abia în 1953, autoarea volumului
de memorii This I Cannot Forget: The Memoirs of Nikolai Bukharin’s Widow, Elena
Bonner, autoarea volumului memorialistic Mothers and Daughters, despre anii terorii
staliniste și Evghenia Ginzburg, autoarea volumului memorialistic Krutoi Marșrut,

13. Cargas 1976, 3, 73; a se vedea și Engdahl 2000, ix.

14. „Noaptea, prima mea narațiune, e o poveste autobiografică, un fel de mărturie a celui care vorbește de
propria sa viață, de propria sa moarte” (E. Wiesel în Cargas 1976, 73); „Noaptea reprezintă fundamentul;
tot ceea ce am scris altceva e doar un comentariu. În fiecare carte iau unul dintre personajele Nopții și îi
ofer un refugiu, o carte, o poveste, un nume, un destin al său” (3).
15. Peter Englund, „Philomela’s Tongue: Introductory Remarks on Witness Literature”, în Engdahl 2002.
E vorba de un volum colectiv al conferinței prilejuite de simpozionul centenarului premiilor Nobel, care
se numește chiar „Literatura testimonială” [Witness Literature], volum editat de Horace Engdahl, în acel
moment secretarul Academiei suedeze. Printre participanții care au contribuții în acest volum îi amintim
pe Imre Kertész, Herta Müller, Timothy Garton Ash și Nadine Gordimer.

288
QUAESTIONES ROMANICAE VI Limba şi literatura română

despre detenția în Kolîma. Perspectiva lui Englund este perspectiva istoricului care
caută adevărul dincolo de valențele „literare” ale discursului. Intersându-se de transferul
memoriei în acest tip special de scriitură, autorul suedez remarcă faptul că trecerea
înseamnă nu nepărat obiectivitate, ci condensare, rafinare, rescriere, excludere, adică
mecanisme proprii discursivizării, care au un potențial creativ. Narativizarea înseamnă
întotdeauna punere în ordine și folosire a mecanismelor de reprezentare ale limbajului.
Înseamnă perspectivă, situare într-un anumit raport cu evenimentul relatat, toate firești
în situarea lor temporală față de evenimentul trăit. Așadar, distorsiunea evenimențială e
un scurt-circuit explicabil în procesul de reprezentare. În cazul narativizării memoriei
traumatice această distorsiune e, însă, controlată de nevoia testimonială, care e vizibilă
în efortul de a pune în evidență experiențele traumatice personale pentru a oferi un
model de suferință asemănător cu al celorlalți. Putem afirma, odată cu Englund, că toate
aceste elemente de distorsiune evenimențială nu au intenția de a ascunde, ci de a rafina
pentru „a scoate în evidență” (Englund 2002, 49) evenimentele traumatice și forța lor.
Nevoia testimonială generează nevoia de a înțelege și de face înțeleasă trauma, dar și
nevoia de a construi o reprezentare inteligibilă a evenimențialului traumatic trăit direct.
Chiar dacă imaginile reprezentării trecutului sunt conturate de elementele retorice
și structurale ale literaturii, autenticitatea rămâne să se reflecte în forța concentrării
pe evenimențialul traumatic și în oglindirea în tiparele suferinței comune. Suferința
adevărată transpare, în ciuda distorsiunilor, printre rânduri, pentru a oferi un model de
referință conștiinței colective a traumei.
Mod de manifestare a memoriei traumatice și a dimensiunilor sale paradoxale,
literatura testimonială depășește astfel simplul statut de semnal al istoriei traumatice
a umanității. Configurându-se ca depozitar al experiențelor individuale de-a lungul
rupturilor istorice, oricare ar fi ele, literatura testimonială devine punctul de reper al
conștiinței rănilor istorice. Experiență limită reluată a posteriori prin discursivizare, ea
pune în scenă un personaj tragic, supraviețuitorul, care vorbește nu numai în numele
celor „tăcuți”, ci și în numele viitorului. Discursul testimonial, nu de puține ori radical și
intransigent, face ca prin tăria lui să suplinească tăcerile celor pieriți. Ruptura destinului
individual (în toate amănuntele sale sordide) devine model nu numai pentru rupturile
destinelor colectivității ci și pentru „ruptura istorică”. Și, în cele din urmă devine o
imagine, de alură epopeică, a confruntării inegale dintre individ și Istorie.
În ciuda acestor dimensiuni generale ale semnificațiilor, valoarea de document
a mărturiei rămâne pentru că, dincolo de fireștile distorsionări, adevărul faptic nu
face decât să-i întărească validitatea. De exemplu, Annie Samuelli în volumul Zidul
despărțitor (1967/1993) și Lena Constante în volumul Evadarea imposibilă (1996)
vorbesc, fiecare dintre ele, despre perioada de detenție în Penitenciarul politic de femei
Miercurea Ciuc. Aceeași închisoare generează percepții diferite în scrierile lor, mai ales
din punctul de vedere al decupajului figurilor și întâmplărilor. Diferă, de asemenea,
și intensitatea emoțională a relatărilor, explicabilă prin specificul experiențelor
individuale. Dar tiparele carcerale rămân aceleași și pot fi observate de-a lungul
câtorva trepte: negarea individualității chiar la nivel corporal prin igienă precară și
îmbrăcăminte, înfometarea, tortura etc. (Terteci 2012). Datele, numele, întâmplările,
întâlnirile sunt recognoscibile și formează o amplă panoplie documentară compatibilă
cu cadrele evenimentelor istorice. Toate aceste sunt însă înconjurate de culorile tari ale

289
Limba şi literatura română QUAESTIONES ROMANICAE VI

experiențialului traumatic iar acest lucru nu face altceva decât să întărească valoarea
paradigmatică a mărturiei pentru suferința colectivă.
Sintagma „literatură testimonială” pare a fi, așadar cel mai potrivit concept, pentru
a descrie discursivizarea memoriei traumatice (ca recuperare a experienței limită generată
de trauma istorică) care interacționează activ cu memoria colectivă. „Literatura” generată
de spațiile concentraționare reprezintă efectul literar paradoxal al traumelor istoriei
recente și e un fenomen complex atât ca natură, cât și ca întindere. Natura paradoxală
este dată de intersectarea actului rememorării traumei cu nevoia de a depune mărturie
în numele celorlalți. Post-traumatică, colorată în emoțiile rememorării experiențelor
limită ale vieții carcerale, acest tip de „literatură” are un evident caracter testimonial.
E vorba, în mai toate textele acestui gen16, de o aproape imposibilă distanțare de sine și
de forța experienței traumatice. Această distanțare e reușită numai prin actul de ridicare
la rang de realitate paradigmatică a suferinței și degradării individului în universul
concentraționar. Suferințele proprii, alături de suferințele celorlalți, sunt, uneori chiar în
ciuda emoției generate de experiența limită, redate ca detalii care se acumulează ca un
act al documentării necesare. De aceea, în fiecare dintre textele acestui gen particular
putem citi, în același timp, o geografie fizică și una morală a universului concentraționar,
ambele relevante pentru întreg spațiul concentraționar. Și, nu în cele din urmă, fiecare
dintre aceste „documente” are și o funcție taumaturgică. Actul rememorării e un act al
împăcării cu sine și al regăsirii de sine ca imagine care se reclamă de la un model al
umanității învingătoare în lupta cu absurdul și ororile universului concentraționar.

Referințe:
Alexander, Jeffrey C. 2012. Trauma. A Social Theory. Cambridge: Polity Press.
Angell, Norman. 1913. The Great Illusion. A Study of the Relation of Military Power to National Advantage.
New York and London: G. P. Putnam’s Sons.
Benjamin, Walter. 2006. The Writer of Modern Life. Essays on Charles Baudelaire. Cambridge,
Masschusetts, and London, England: The Belknap Press of Harvard University Press.
Buber – Neumann, Margarete. 1949. Under Two Dictators. Translated by Edward Fitzgerald. London:
Victor Gollancz Ltd.
Cargas, H. J. 1976. Harry James Cargas in Conversation with Elie Wiesel. New York: Paulist Press.
Caruth, Cathy. 1995. „Recapturing the Past: Introduction”, în: Cathy Caruth (ed.). Trauma: Explorations
in Memory. Baltimore, MD and London: John Hopkins University Press, p. 151-157.
Engdahl, Horace (ed.). 2000. Witness Literature. Proceedings of the Nobel Centennial Symposium. New
Jersy, London, Singapore, Hong Kong: World Scientific.
Englund, Peter. 2000. „Philomela’s Tongue: Introductory Remarks on Witness Literature”, în Engdahl,
Horace (ed.). Witness Literature. Proceedings of the Nobel Centennial Symposium. New Jersy, London,
Singapore, Hong Kong: World Scientific.
Ferguson, Niall. 2006. The War of the World. New York: Penguin Press.
Freud, Sigmund. 1961. Beyond the Pleasure Principle. Translated and edited by James Strachey. New York
– London: W. W. Norton & Company.

16. Incluzând aici și pe cele cu caracter ficțional ca O zi din viața lui Ivan Denisovici (Alexandr Soljenițân)
sau Povestirile din Kolîma (Varlam Șalamov).

290
 QUAESTIONES ROMANICAE VI Limba şi literatura română

Ghinzburg, Evghenia. 2015. Destin în bătaia vântului. Jurnal. Traducere de Antoaneta Olteanu. București:
Corint, 2015.
Ghinzburg, Evghenia. 2016. Ocna... Ce binecuvântare!. Traducere de Antoaneta Olteanu. București:
Corint, 2016.
Guinzbourg, Evguénia S. 1997 a. Le vertige. Paris: Seuil.
Guinzbourg, Evguénia S. 1997 b. Le Ciel de Kolyma. Paris, Seuil, 1997.
Halbwachs Maurice (1968): La mémoire collective, Paris: Presses Universitaires de France.
Halbwachs, Maurice. 1992. On Collective Memory. Edited, translated, and with an Introduction by Lewis
A. Coser. Chicago and London: The University of Chicago Press.
Kaplan, E. Ann. 2005. Trauma Culture. The Politics of Terror and Loss in Media and Literature. New
Brunswick, New Jersey, and London: Rutgers University Press.
Kravchenko, V. A. 1947. J’ai choisi la liberté ! La vie publique et privée d’un haut fonctionnaire soviétique.
Traduit de l’américain par Jean de Kerdélan. Paris: Éditions Self.
LaCapra, Dominick. 2004. History in transit: Experience, Identity, Critical Theory. Ithaca, N.Y and
London: Cornell University Press.
Larina Anna. 1993. This I Cannot Forget: The Memoirs of Nikolai Bukharin’s Widow. New York: W.W.
Norton.
Margolin Julius. 2010. Voyage au pays des Ze-Ka. Traduction de Nina Berberova et Mina Journot, révisée
et complétée par Luba Jurgenson. Paris: Éditions Le Bruit du temps.
Ricœur, Paul. 2001. Memoria, istoria, uitarea. Traducere de Ilie Gyurcsik și Margareta Gyurcsik.
Timișoara: Amarcord.
Rousset, David. 1965. L’Univers concentrationnaire. Paris: Éditions de Minuit.
Rousset, David. 1988. Les Jours de notre mort. Paris: Ramsay, 1988.
Soljenițân, Alexandr. 2013. O zi din viața lui Ivan Denisovici. Traducere de Nina Grigorescu. București:
Humanitas.
Soljenițîn, Alexandr. 2008. Arhipelagul Gulag, vol. I. Traducere și note de Nicolae Iliescu. București:
Univers, 2008.
Șalamov, Varlam. 2015. Povestiri din Kolîma. Traducere de Ana-Maria Brezuoleanu și Magda Achim.
Iași: Polirom.
Tchernavin, Vladimir V. 1936. I Speak for the Silent (Prisoners of the Soviets). Boston - New York, Hale:
Cushman & Flint.
Terteci, Maria. 2012. „Femei între ziduri”. Analele Universității de Vest din Timișoara. Seria Științe
Filologice, L/2012, p. 169-176.
Todorov, Tzvetan. 1996. Confruntarea cu extrema. Victime şi torţionari în secolul XX. Bucureşti: Humanitas.
Tucan, Dumitru. 2013. „Evadați din paradis. Istoria relatărilor timpurii despre gulagul sovietic (1920-
1950)”, în: Andi Mihalache, Adrian Cioflâncă (ed.). 2013. Istoria recentă altfel: perspective culturale.
Iaşi: Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, p. 61-77.
Walker, Janet. 2004. „The Vicissitudes of Traumatic Memory and the Postmodern History Film”, în: E.
Ann Kaplan, Ban Wang (ed.). 2004. Trauma and Cinema: Cross-Cultural Explorations. Hong Kong:
Hong Kong University Press, 2004, p. 125–144.

291

View publication stats